Prietenul meu anticarul,

Bicicleta sau mersul pe jos au și un mare avantaj. Te poți uita în liniște la cei pe care îi întâlnești în peregrinările tale.

Și dacă știi cum să privești în jurul tău, nefiind obligat să fii în ochii în patru ca la volan (semafoare, ceilalți din trafic, gropile din asfalt și indicatoarele rutiere) vei putea vedea multe lucruri și mulți oameni și povești interesante. Și desigur dacă intuiția îți spune, te poți opri foarte simplu, pentru a face o fotografie sau pentru a afla câte ceva despre semenul tău pe care îl întâlnești pe drum. Dacă mă refer doar  la drumurile mele prin Bucureștiul pe care-l cunosc atât de bine, aș putea da o sumedenie de exemple care țin toate de o anume realitate nu neapărat underground dar oricum cu o anume notă de senzațional. Iar în diferite puncte ale marelui oraș: intersecții mai importante, străzi cu trafic mai frecvent, locuri mai aglomerate am avut ocazia în decursul timpului să întâlnesc aceleași figuri mai mult sau mai puțin pitorești. Cu mulți dintre ei pot spune că am devenit prieteni. Fără să le știu nici măcar numele. Ne cunoaștem. Când trec pe lângă ei ne salutăm. Îi întreb ”ce mai faceți băieți?”. Ei îmi răspund ”Bine”. Și nu mă refer doar la cazurile cu care adesea m-am întâlnit, concetățeni de ai noștri care practică o meserie destul de frecventă și vizibilă în intersecțiile cu trafic mai intens: apelarea la mila publică. Pe nu puțin dintre ei i-am putut remarca la ”locul de muncă”, apreciind și un oarecare profesionalism în această meserie. Nu despre ei este vorba, deși mulți dintre ei au propriile lor povești extrem de interesante.

Ci despre prietenul meu anticarul.

Nu știu cum îl cheamă, dar îl întâlnesc adesea așezat lângă un chioșc de ziar dintr-o cunoscută  intersecție. Acolo în dreptul unei mici alei pe care circulă pietonii spre stația de tramvai se află și anticariatul lui improvizat: o prelată mai mare întinsă pe jos și pe ea așezate vrafuri, vrafuri de cărți. Multe dintre ele le-am citit în decursul anilor și îmi place când trec pe acolo să le și răsfoiesc. Prețurile sunt fără egal: cam 2 sau 3 lei o carte. Astăzi am stat mai mult de vorbă cu el și i-am cerut îngăduința să fac o poză a prăvăliei. Mi-a povestit că este pensionar și că a lucrat undeva la o întreprindere din platforma Pipera, fără să uite să-mi precizeze că întreprinderea respectivă – foarte modernă la vremea când prietenul meu anticarul era tânăr – este astăzi rasă de pe suprafața pământului. Și desigur în locul ei a apărut un … mall!.

Poate că ați citit din cărțile ale căror titluri le puteți vedea în fotografiile anexate… Desigur cărțile (de data aceasta ca obiecte) au și ele povestea lor. O poveste care se îmbină cu cea a celor care le-au cumpărat și le-au citit. Și care ani sau decenii au stat așezate în rafturile bibliotecii din casa unde ei au trăit și au visat. Este vorba de propriul lor destin al acestor cărți citite poate de mai multe generații, așa cum putem vorbi de un destin al cititorilor, al locurilor de muncă, al orașului…

M-ar bucura să știu că ați regăsit printre titlurile întinse pe prelata anticarului și acele cărți care  v-au impresionat în decursul anilor. Și care s-au împletit cu propriile voastre destine.