sau despre Work&Travel
Alexandra N., este bursieră a Fundației din anul 2012. Am aflat de ea urmare a unui periplu al meu prin ceea ce am numit atunci ”Moldova profundă”. În vara acelui an, pedalând de zor alături de Iulian pe un drum străjuit de plopi, undeva la hotarul dintre cele două județe Iași și Botoșani, am ajuns într-un mic sat ascuns după dealuri, departe de ”șină” și de ”asfalt”, acolo unde un tânăr preot construiește o biserică. Așa am aflat de viitoarea studentă la Iași, Alexandra care a pășit din toamnă acelui an pe un nou drum. De atunci, alături de ea pe acest drum se află și Fundația SVASTA.
Pe la începutul acestei veri am primit un E.mail de la Alexandra din care citez: ” vara asta plec in S.U.A. cu Work&Travel”.
După care tăcere! A trecut iulie, august, septembrie. A început luna octombrie – luna studenției. Nici-o veste de la Alexandra.
Până când acum câteva zile am reușit să dau telefonic de Alexandra. Revenită în capitala Moldovei și-a reînceput viața de studentă și atunci am rugat-o să-mi scrie câte ceva despre impresiile ei din ”State”. În cele ce urmează reproduc cu fidelitate cele scrise de Alexandra cea înapoiată…,
Dr.ing. Iulian SVASTA
Și acum să vă povestesc despre aventura mea din aceasta vară.
Am ajuns cu bine in orașul Reno, Nevada unde am muncit la un hotel (Grand Sierra Resort), am muncit în departamentul housekeeping, a fost greu la început, nimic nu-mi plăcea, era foarte cald, mâncarea nu era bună, iar care părea bună era foarte picantă, etc. Am avut un singur job, dar am muncit peste program ca să mai strângem bănuți. Acolo am întâlnit alți studenți din România, ne-am împrietenit și asta a făcut ca vara să treacă mai repede. La sfârșitul verii am călătorit puțin, am vizitat Las Vegas-ul, un oraș foarte frumos, cu multe locuri drăguțe de vizitat, Los Angeles-ul, am fost la plajă în Santa Monica și am văzut în sfârșit oceanul, apoi am fost în San Francisco, un oraș care nu mi-a plăcut deloc, era plin de oameni ai străzii care arătau înfricoșător, acolo m-am simțit ca într-un film tipic american în care oamenii nu sunt deloc ceea ce par. Iar când am urcat la bordul avionului Tarom, în Amsterdam, și am fost întâmpinată cu „Bună ziua!” am fost cea mai bucuroasă, am fost serviți cu mâncare românească, care avea mirosul copilăriei mele și eram bucuroși că ajungem în sfârșit acasă.
Acum, după ce totul a revenit la normal îmi amintesc cu drag de vara aceasta, chiar dacă am muncit foarte mult, chiar dacă trebuia să mă trezesc în fiecare dimineață cu mâinile amorțite și durere de picioare, totul a fost o experiență de viață și nu regret nimic. Anul trecut credeam că e mult mai ușor să trăiești în altă țară, credeam că banii vin mai ușor, că viața de zi cu zi e mai ușoară, că nu mai ai atât de multe griji și toate problemele de care te izbești in fiecare zi, dar nu e deloc adevărat, oriunde ai fi trebuie să muncești din greu pentru a avea un salariu bun, în orice țară sunt probleme și griji, iar dacă aici ai pe cineva care să îți fie alături la greu, acolo sigur nu vei găsi pe nimeni. Acolo oamenii sunt superficiali, te salută și te întreabă ce mai faci doar pentru ca așa trebuie sa facă.
Totuși, spun că nu regret nimic, deoarece am învățat să apreciez mai mult ceea ce am și să îmi doresc mai puțin ceea ce nu am. Și acum înțeleg mai bine vorbele pe care le spuneați acum 2 ani la întâlnire, cum că nicăieri nu-i ca acasă, aveați foarte mare dreptate. Trebuie să muncim aici pentru un viitor mai bun, nicidecum in altă țară.
Mai sunt multe lucruri de povestit dar mai păstrez și pentru întâlnirea din noiembrie, aștept cu nerăbdare să ne revedem.
Alexandra