7 bărbați, 7 pușcăriași, 7 părinți

Pe toți șapte i-am întâlnit zilele trecute, într-unul din drumurile mele obișnuite prin Penitenciarele României.

În ultima zi a primei luni de primăvară, trecând dincolo de poarta mare de tablă care separă oamenii în două categorii, am pășit – ca de fiecare dată – apăsat de greutatea unui sentiment dificil de definit dar mereu prezent, pe aleile de plimbare mărginite pe toate laturile de grilajele completate cu sârmă ghimpată și pe culoarele lungi din interiorul secțiilor de deținere, străjuite pe o parte și alta de uși zăvorâte, pe unde printr-o mică ferestruică zăreai pe cei cărora societatea le-a impus un nou domiciliu. Cu câțiva dintre acești bărbați, șapte la număr am avut ocazia să stau apoi de vorbă în una din sălile destinate vizitatorilor.

Nu i-am cunoscut personal până acuma! O scrisoare sosită prin poștă, o adresă oficială din partea administrației Penitenciarului, ori un simplu telefon au fost suficiente pentru noi echipa Fundației pentru a declanșa demersul firesc de a răspunde mesajului de SOS lansat de acești naufragiați ai sorții.

7 bărbați, 7 pușcăriași, 7 părinți și … 7 bursieri, fii sau fiice ai acestora, elevi sau studenți care s-au alăturat celor peste 300 de copii și tineri cărora Fundația SVASTA le-a întins o mână de ajutor în drumul lor spre școală.

Cei 7 fuseseră convocați în mica sală a bibliotecii unde am avut prilejul să stăm de vorbă personal.

Păstrez în memoria mea, acolo unde hard disk-ul acestei memorii este prea plin, momentul în care am cunoscut pe unul dintre aceștia. Un bărbat relativ tânăr cu o figură plăcută, îngândurat și nedumerit de prezența lui în acel loc. În momentul în care i-am întins mâna și mi-am pronunțat numele, expresia feței lui s-a schimbat complet. Pe chipul lui am putut citi parcă un mesaj: ”Știu cine ești. Sunt foarte bucuros că pot să-ți strâng mâna și să te cunosc personal”. A fost suficientă această clipă și această strângere de mână dintre cei doi bărbați, pentru ca fiecare dintre noi să avem sentimentul că ne cunoaștem de mult timp, că ne leagă ceva comun și că într-un anume fel suntem prieteni. Acolo în încăperea cu gratii la ferestre am discutat despre el, despre întâmplarea nefericită a vieții lui care l-a trimis departe pentru mulți ani de familia lui. Și despre copiii lui. Ca între prieteni…

Cu acest sentiment am ieșit apoi dincolo de poarta mare de tablă, purtându-l cu mine pe drumurile mele, acolo unde alte și alte gânduri și trăiri îmi împovărează pașii, ajutându-mă să-mi continui peregrinările mele într-o lume cu luminile și umbrele ei.