De vorbă cu un copil…

În aceste zile am avut un prilej deosebit.

În drumurile mele și ale Fundației am ajuns undeva într-un sat de la poalele celor mai frumoși munți ai României. Acolo împreună cu cele două colege care m-au însoțit: Codruța și Ioana-Daniela, ne-am așezat ca niște elevi cuminți pe micuțele scaune ale unei săli de clasă pregătită pentru prima zi de școală. Am stat cam stingheriți – nu doar fiindcă nu prea încăpeam la măsuțele dimensionate pentru elevii din primele clase ale acelei școli gimnaziale, pe geamul căreia dacă priveai puteai admira creasta munților Făgăraș.
Pentru mine a mai fost ceva. Un sentiment mai deosebit, parcă am redevenit elev. M-am așezat puțin mai în spate, probabil de teamă să nu fiu scos la tablă…!
Mă gândesc ce bine ar fi ca din când în când noi cei care am trecut mai de mult sau mai de puțin timp de vârsta școlii să ne așezăm din nou într-o astfel de bancă. Să privim undeva departe în timp, iar de acolo să-l aducem în fața noastră ca pe un profesor pe copilul care am fost odată. Să-l rugăm pe acesta să ne pună el nouă propriile lui întrebări. Iar noi va trebui să-i răspundem…
Celor care citesc aceste rânduri le urez ca din când să găsească prilejul de a lua locul în aceste bănci și de a se putea întâlni cu copilul de odinioară.

Iulian SVASTA
Septembrie 2018